Stars of my own

I’ve been watching the people. 

I’ve been watching them timelessly and from afar, 

Crying their souls out for happiness and love, 

Desperate for a breath of pain

And I realised

Their coruscant eyes spoke nothing but mendacity. 

In this world

We are all stars of our own or of others, 

Having flaws and qualities, 

Pros and cons, just like common things, 

But still shining. 

I’ve been watching myself. 

I’ve been watching myself not at all and from within to little, 

For I know myself the best

Not crying at all, 

Feeling love for that one person, 

Loving him and loving life – the stars of my own. 

Advertisements

Tricky senses

What am I breathing?

Is it love? Is it hatred?

It’s crude and young, but not pure.

What am I touching?

Is it passion? Is it abhorrence?

It’s intense and delectable, but not sure.

What am I seeing?

Is it a song? Is it silence?

It’s high and vivid, but deafening.

What am I hearing? 

Is it red? Is it black?

It’s bright and timid, but blinding.

What am I tasting?

Is it peace? Is it war? 

It’s sweet and honeyed, but mischievous. 

I’m inhaling the sounds of danger,

the figures of nothingness,

the tastes of colourful monsters.

They are screaming so loud, 

They make my hair stand on end.

And I’m frightened.

And I’m scared.

Because you’re my air and skin and eyes and ears and taste. 

But when you’re not here 

I breathe hatred,

Touch abhorrence, 

See silence,

Hear black,

Taste war.

I’ve lost the senses, 

But one stands strong. 

I’m painting with words. 

Guess which ‘ing’ killed me

I grab my pencil and start writing.

What can I do with this little wooden stick?

Change the world and preach about flying.

What kind of words should I pick?

The colorful, but repellent ones called lying.

And what if I’ll get sick?

The pencil will watch me dying.

Easy words. Such easy words…

And the paper?

I’ll fold her eyes

To not see that the pencil cries.

Because each word two faces owns

And two faces each paper boasts.

And it’s downright proud

And it’s downright not fair.

‘Cuz everything you say can be a lie

And everything you believe in can turn to dust.

Writing, flying, lying.

Guess which ‘ing’ killed me.

What is hiding behind the trees?

DSC08197

What is hiding behind the trees, baby? 

What is hiding? Behind that piece of wood, what is hiding?

What is behind the shadows, baby?

What is? That bright eye in the dark, what is?

 

Baby, I was looking at the trees

And they were looking at me, baby.

 

What is hiding behind the trees?

It’s the mountain.

Such an enormous monster he is.

`Coward`, some would say,

But I say `grey`.

Grey is the massive sky

From all the tears that he cried.

The mountain hides behind the trees

And the trees hide the mountain,

So that the mountain would not soak

With the tears of the broke.

 

But, baby, why did the sky cry?

Because the sun told him a lie.

I guess I’ll just try to fly

And give the sky a hug.

 

Fiecare

Pe peretele meu sunt niște fluturi. Sunt fluturii mei. I-am pus pe perete acum mult timp. Fluturii sunt o parte din mine. Fiecare în parte are ceva special. Pe fiecare i-am desenat eu. Pe fiecare i-am decupat eu. Pe fiecare i-am lipit eu. În fiecare fluture de pe peretele meu e o parte din mine. Îmi iubesc fluturii și ei mă iubesc pe mine. Pe fiecare îl iubesc și fiecare mă iubește. Roșu e culoarea mea. Fiecare fluture e roșu. Roșul e culoarea noastră, a fiecăruia. Pierdute printre fluturi sunt două buburuze, una mică, una mare, fiecare cu aceeași valoare. Buburuzele mele, fiecare cu șase pete pe ele. Am făcut și niște rime, fără să vreau. 

Am un roi de fluturi și două buburuze. De ce? Habar nu am. Poate… pentru că.

Fiecare fluture pornește din capătul biroului meu, locul meu preferat, și se îndreaptă spre tavan. Fiecare fluture e un vis. Am un roi de visuri. Sunt atât de multe… Fiecare e o părticică din sufletul meu. Visurile mele. Dorințele mele. Fiecare se înalță din dreptul capului meu și se îndreaptă spre tavan, însă nu se opresc acolo, precum fluturii, ci continuă să zboare, să treacă prin acoperișul blocului. Nu stau în atmosfera, zboară la infinit prin spațiu, prin univers. Acolo, departe, unde nimeni nu a ajuns și poate că nici nu va ajunge vreodată, visurile mele cer să fie împlinite, acolo visurile mele vorbesc cu o forță superioară, probabil cu Dumnezeu, căruia îi cer viață.

Însă doar eu le pot da viață… Sunt responsabilă pentru viața fiecărui fluture.

Însă pe fluturii mei a cam început să se pună praful… Nu îi mai văd în fiecare zi. Nu mă mai gândesc la ei atât de des. Poate se simt singuri… Dar și eu mă simt singură fără ei.

Când voi aduce la viață fiecare vis, fiecare fluture? Ce voi face cu ei? Erau vremuri când credeam că orice vis e posibil. Acum însă, mă chinui să cred asta. Nu vreau ca fluturii mei să moară. Și nu vor muri. Pentru că nu vreau.

De ce? Pentru că.

Hei! Sunt eu. Care eu? Da… Asta mă întreb și eu în fiecare zi.

Cine sunt? Nu mai știu. M-am pierdut.

De ce? Pentru că.

Ajută-mă! Cu ce? Ajută-mă să mă regăsesc.

M-am pierdut pe mine. Nu mai pot scrie. Nu mai sunt eu.

De ce? Pentru că.

Repet încontinuu aceleași lucruri. Devin enervantă, știu.

Totul e diferit acum. Locurile s-au schimbat, oamenii s-au schimbat, viața mea s-a schimbat. A fost un adevărat haos toamna trecută.

Tu ce mai faci? Ești bine? Nu am vorbit demult și… mă întrebam pe cele cale ai apucat-o.

Aș vrea să te am din nou…

Dar unde ești? Te-am pierdut și pe tine odată cu mine.

Eu sunt aici, tu ești… acolo, undeva.

Ai plecat și mi-ai luat sinele cu tine. Da, ai plecat.

De ce? Pentru că.

Am rămas singură, fără tine și fără mine.

Acum mă uit la acest text haotic pe care habar nu am de ce l-am scris și îmi amintesc de rândurile pe care le scriam amândouă împreună, de cât de minunat era totul. Vreau să mai scriem, așa că haide înapoi. Te rog…

De ce? Pentru că… te vreau și am nevoie de tine.

Inspirație, întoarce-te la mine.

Modul în care arta modelează sensibilitatea umană

Eseu argumentativ despre modul în care arta modelează sensibilitatea umană

IMG_20161030_095322.jpg


Angel Ganivet spunea despre artă că este ”chintesenţa spirituală a unei naţiuni.”. O altă definiție, dată de John Cheever spune că „Arta este triumful asupra haosului.”. Există multe definiții date artei, însă tocmai definția unui lucru îl face pe acesta limitat, așa că, din punctul meu de vedere, arta ar trebui să rămână nedefinită, întrucât ea nu cunoaște limite.

Sensibilitatea se referă la facultatea de a simți, la acuitatea simțurilor și capacitatea de a percepe senzații. În artă, sensibilitatea artistică desemnează înclinația personală pentru frumos.

După părerea mea, arta joacă un rol important în modelarea sensibilității umane. Arta cizelează caracterul individului, îl purifică, îi înnobilează sufletul, acesta devenind echilibrat, încrezător în forţele proprii, empatic faţă de cei din jur.

În primul rând, unul dintre modurile prin care arta modelează sensibilitatea umană este poezia. ”Poezia este oglinda sufletului ce exprimă în lumea exterioară sensibilitatea şi zborul senin al gândurilor.” (Elena Lavinia Niculicea). Prin versuri, poeții își transpun starea sufletească, astfel încât să îl sensibilizeze pe cititor. Ca exemplu aducem epoca romantismului, sensibilitatea fiind o trăsătură a textelor poeților încadrați în acest curent. Lord Byron în poezia ”În această zi împlinesc treizeci și șase de ani”: ”E vremea, inimă, s-adormi,/ Căci inimi nu mai poți trezi:/Dar chiar de nu pot fi iubit,/ Tot voi iubi.”. În această strofă sensibilitatea eului liric ne este relevată prin sentimentul de părere de rău cu privire la somnul inimii provocat de neputința de a trezi alte inimi. În ciuda acestei neputințe, eului liric nu se dă bătut, dragostea continuând să fie o parte din el, chiar dacă nu este împărtășită de ființa iubită. Astfel, citind poezii, sensibilitatea umană este dezvoltată, poeziile fiind adevărate bijuterii ale tezaurului literaturii, prin urmare ale artei.

În al doilea rând, citind, ascultând muzică, mergând la piese de teatru, la muzee, la expoziții  sau chiar participând la o oră de istorie ni se dezvoltă o vastă cultură generală. Un om cult este un om sensibil deoarece acesta diferențiază binele de rău, are capacitatea de a înțelege sufletul altui om, una dintre prioritățile lui fiind îmbogățirea cunoștințelor, învățarea. Astfel, își păstrează integritatea emoțională, devenind un individ echilibrat, inteligent și empatic față de cei din jur. Cultura și sensibilitatea sunt complementare. De exemplu, muzica lui Beethoven ar fi, fără implicarea sensibilității, o simplă adunătură de note. Simfonia a V-a în do minor a marelui compozitor este una dintre cele mai cunoscute ale acestuia, nu doar datorită talentului cu care a fost scrisă, ci și datorită momentului din viața artistului în care această simfonie a luat naștere, și anume momentul în care rămăsese aproape surd. Primele ei 4 tonuri, ajunse renumite, au fost comentate în felul următor de către biograful său,  A. Schindler: „Așa bate destinul la poartă!”.

În concluzie, putem afirma că arta își lasă mereu o amprentă vizibilă pe sufletele oamenilor, modelându-le sensibilitatea, făcându-i, de fapt, oameni.