Tema și viziunea despre lume în opera ”Odă (în metru antic)”, de Mihai Eminescu
Romantismul este un curent literar, dar şi un mod de a fi, atât al individului, cât şi al culturilor. S-a afirmat la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi s-a prelungit până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fiind, în mare parte, o reacție împotriva Revoluției Industriale, cât și împotriva normelor politice și sociale ale Iluminismului. Romantismul apare inițial în zona care va fi mai târziu Germania (mișcarea a avut și ea o importanță fundamentală în unificarea germană prin mișcarea Sturm und Drang) și în Anglia. Romantismul a apărut prima dată în literatura germană concomitent cu apariția clasicismului și interacționând cu acesta. La sfârșitul secolului al XVIII-lea a apărut și în literatura engleză, iar în anii 1820 în literatura franceză și rusă. Una din caracteristicile romantismului este faptul că se împotrivește clasicismului. Tema centrală a romantismului este idealul și dorința de libertate, individul și autoexprimarea sunt promovate în prim-plan. Fundalul istoric este dat de dezamăgirea izvorâtă din Revoluția franceză, apoi războaiele napoleniene. Caracterizat printr-o anumită vocaţie a absolutului, creatorul romantic se defineşte prin hipersensibilitate, printr-o anumită beţie a sentimentelor, o stare de tensiune permanentă şi iremediabilă melancolie, o valorificare a fondului mitic prin intermediul simbolului şi al metaforei.
Napoleon Bonaparte spunea că ”Oamenii de geniu sunt meteori destinați să ardă pentru a-și lumina secolul.”. Mihai Eminescu a fost cu siguranță un geniu care a luminat atât secolul al XVIII-lea, în care a fost născut, cât și cele două secole următoare, rămânând veșnic în amintirea românilor de pretudinteni, fiind, așa cum îl numește Vasile Ghica, ”Iisus al slovei noastre româneşti.“, iar viziunea sa despre lume și viață este reliefată în creațiile sale din perspectiva romantică.
Poezie a maturității artistice depline ”Odă (în metru antic)” a fost publicată în anul 1883 în ediția princeps realizată de Titu Maiorescu. La nivelul semnificațiilor, ”Odă (în metru antic)”, împreună cu poezia ”Glossă” se află într-o relație de complementaritate, ce luminează și adâncește sensurile ”Luceafărului”.
Tema și viziunea despre lume este reliefată în poezia ”Odă (în metru antic)” prin temă, motive abordate, tipic romantice, prin atitudinea eului liric și sentimentele pe care acesta le transmite și prin asocierea speciilor: odă, elegie și meditație.
Oda este o specie literă a genului liric în care se exprimă atitudini sau sentimente de admirație pentru o persoană, un eveniment sau o idee. Această operă a cunoscut, ca mai toate creațiile eminesciene, un lung proces de elaborare, aproximativ între anii 1873-1882, care cuprinde 7 variante, înaintea celei finale. Punctul de plecare a fost ”Odă pentru Napoleon”, având 11 strofe care, abandonată ulterior în favoarea unei meditații elegiace asupra temei iubirii, devine, în urma unui proces de subiectivare și concentrare, poemul cu 5 catrene, cu elemente de elegie erotică, meditație și rugă de mântuire. În succesiunea de variante se modifică tema, tonalitatea lirică și dimensiunea poemului: de la titanism la omul de geniu, de la erou la poet, iar apoi la om, de la imaginea vanității Cezarului la imaginea poetului suferind din iubire și la ruga pentru mântuire a omului, de la adresarea directă la monolog, de la tonalitatea de odă la cea elegiacă. Se păstrează însă titlul, metrul antic și unele motive: singurătatea, nemurirea, indiferența, visul.
Viziunea romantică despre lume și viață este dată de tema poeziei, care se conturează lent, prin lectura repetată, dar și circulară, pe sărite, a textului care permite corelarea tuturor observațiilor despre elementele structurale ale poeziei. Se poate vorbi despre o stratificare tematică: singurătatea geniului într-o lume ostilă: ”steaua/Singurătății”; atracția iubirii care aduce doar suferință: ”Suferință, tu, dureros de dulce”; aspirația spre absolut: ”steaua/Singurătății”; și fortuna labilis, soarta schimbătoare și neîndurătoare: ”Când deodată tu răsăriși în cale-mi/Suferință, tu…”.
În situația acestei poezii, titlul se referă în primul rând la specia lirică în care este ea încadrabilă, și nu la conținutul ei, iar prin acest aspect poezia se singularizează și devine inedită pentru orice cititor. Totuși, prin titlu, o operă literară anticipează în mod subtil conținutul, tonalitatea, deschide un orizont de așteptare cititorului. Această poezie, însă, la o primă lectură problematizează ”cântecul de laudă” – oda. De aceea, titlul pare să fie inadecvat și se creează, astfel, o bulversare a orizontului de lectură a cititorului: informația extratextuală (noțiunea de odă) nu se potrivește la prima lectură cu tonalitatea tristă, elegiacă pe care poezia o transmite. Din această tensiune resimțită încă de la prima lectură pornește analiza ei pe baza căreia se vor dezvolta interpretările. Critici precum Ioana Em Petrescu, în cartea de referință ”Eminescu. Modele cosmologice și viziune poetică”, pun în evidență caracterul excepțional al acestui text eminescian. În plus, specificarea din paranteză este neobișnuită pentru un titlu de poem și ridică din nou o problemă de informație culturală. Aici apare explicit influența livrească din poezia greco-latină: ”în metru antic”, adică în formă de factură clasică, antică.
În poezie apar două tipuri de lirism: lirica eului și lirica măștilor. Lirica eului este dată de fracvența mare a verbelor la persoana I și de apariția în diverse forme cazuale a pronumelui pesonal la persoana I. Insistența asupra eului poate duce la ideea unei ”autobiografii lirice”: se conștientizează, în registru poetic, un parcurs existențial în care eul impersonal al geniului se apropie și se destramă în ipostazele perisabile și calde ale omului obișnuit. Din această ”întâlnire” se naște permanent o zbatere interioară a eului liric ce este făptura umană dureros de lucidă. Iată de ce ”Oda” este ”expresia pură a condiției umane” (Ioana Em. Petrescu, ”Eminescu”).
Lirica măștilor nu apare ca o trăsătură de ansamblu a poemului, cum se întâmplă în ”Luceafărul” sau ”Floare albastră”. În această poezie, lirica măștilor este coborâtă la dimensiunea figurilor, adică este un element al structurii compoziționale care amplifică lirismul eului. Acest lucru este evident prin apariția personajelor mitologice în schema comparației: eul este ”ca Nessus”, ”ca Hercul”, ”ca Pasărea Phoenix”.
Comparativ cu lirismul eului, lirica măștilor presupune un grad mai mare de obiectivare, distanțare. În cazul liricii mascate eul poetic este ”un eu mai îndrăzneț, mai viu colorat, mai radical în judecățile și simțirile sale” (Tudor Vianu). În poemul ”Odă” compararea sinelui cu personajele mitologice nu înseamnă însușirea unor măști lirice, este vorba de o oglindire a eului în imaginile cunoscute ale unor personaje mitologice pentru a accentua drama risipirii propriei identități.
Poezia dezvoltă o accentuată lirică subiectivă prin insistența asupra eului care își caută în mod dramatic substanța identitară. Totuși, prin epicul subsidiar (falsa narațiune susținută prin frecvența verbelor și mai ales prin schimbarea regimului modal și temporal), prin ipostazele diverse ale eului liric, se poate spune că există o deschidere spre un lirism al măștilor. Se poate observa, de asemenea, că personajele lirice în care eul se vede mai clar ipostaziat, au, toate, ca trăsătură importantă generalitatea ( = aspectul reprezentativ, generic, simbolic): poza romantică din strofa I a geniului solitar, personajele mitologice din strofa a III-a. Atemporalitatea geniului a fost o iluzie, iar eroismul sau viclenia (Hercul – Nessus) se succed în ordinea interioară a eului chinuit în prezentul timpului uman.
Concentrarea, autocontrolul și forța regeneratoare este suspendată într-o interogație retorică. Aceste euri generice nu pot fixa identitatea și nu pot aduce liniștea reîntregirii eului liric risipit în lume. Subiectivitatea zbuciumată și înstrăinată nu se poate fixa în euri dezindividualizate, generice, ”masca” identitară îi este refuzată eului liric profund subiectiv în zbuciumul său, de aceea se poate spune că ”Odă” dramatizează lirica eului (lirismul subiectiv), adică vorbește despre imposibilitatea scăpării de ”rugul” trăirii umane autentice. Lirismul măștilor coboară la nivel tematic, adică în conținutul poemului, și rămâne un scop neatins. Eul se descoperă de sub orice fard sau mantie care i-ar masca suferințele. El este dureros de autentic și imposibil de împăcat într-o existență a omului în care reîntregirea de sine rămâne un veșnic deziderat.
Privind structura poeziei, observăm inspirația din poezia antică, și anume textele poetei Sappho (secolul VI î.Hr.), care a impus strofa safică. Acest tip de strofă este alcătuit din trei versuri de 11 silabe, versuri safice, endecasilabice, și un vers scurt de cinci silabe, adonic, versus adonicus cu rol conclusiv. Lipsa rimei este compensată de rafinamentul cadenței solemn. Această strofă apare pentru prima dată în poezia antică și este de factură clasică. Versul adonic, adoneul, este alcătuit din cinci silabe, un dactil și un dactil catalectic, adică incomplet, fără o silabă. În strofa safică are rolul de concluzie lirică. În oda eminesciană, versurile finale ale fiecărei strofe accentuează tonalitatea descendentă, melancolică și rima feminină, în care este accentuată penultima silabă.
Urmărind dispunerea timpurilor verbale în cele cinci strofe, se constată că poezia înfățișează un ciclu existențial complet, în patru secvențe poetice: atitudinea contemplativă din trecut (strofa I), întâlnirea cu experiența fundamentală, factor perturbator al vechii stări de grație (strofa a II-a), prezentul trăirii (strofele a III-a și a IV-a), proiecția în viitor și ruga (strofa a V-a). Antiteza între nepăsare și tulburare conferă tragism stării poetice.
Tema și viziunea despre lume și viață sunt reliefate în prima strofă a poeziei prin condiția ideală a omului de geniu, element tipic romantic.
Primul vers, ”Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”, sintetizează atitudinea fundamentală a eului liric în poem, având valoare conclusivă – meditație pe tema timpului uman, perspectiva morții fizice și psihice. Prin negație, ”Nu credeam”, incipitul tulbură orizontul de așteptare al cititorului și deschide o anumită tensiune lirică. Aceasta nu clarifică ideea poetică, ci ambiguizează sensurile posibile prin alăturarea neobișnuită a verbelor ”a învăța” și ”a muri” (…să-nvăț a muri…”). Versul-incipit, deși începe cu o negație, este pregnant afirmativ și cert: eul constată cu luciditatea maturității identitatea nouă pe care și-o asumă – el este un ins care știe ce este alunecarea spre moarte, el a învățat a muri. Astfel, impactul asupra cititorului este puternic, versul este un desăvârșit captatio lectoris.
Aglomerarea de clișee romantice ușor descifrabile vine în contrast cu ambiguitatea primului vers. Abundența de verbe, negația ”Nu credeam” și antiteza ”a învăța” – ”a muri” înlătură tropii. Acest fapt poate fi justificat prin faptul că întregul text este scris din perspectiva temporală a unui prezent poetic ăn care eul liric nu mai crede în formele frumoase ale limbajului: ele sunt îndepărtate într-un trecut imperfect în care iluzia ”frumoasei rostiri” a geniului nemuritor funcționa. Acum, însă, în timpul uman dureros, aceasta este doar o iluzie. Toată poezia poate fi înțeleasă și ca o tensiune, în registru liric, între figura omului de geniu și aspectul ei amăgitor.
Prin imaginarul poetic ni se dezvăluie portretul și aspirațiile exemplare ale eului liric: ”pururi tânăr” – epitet. Se configurează imaginea luminoasă, aureolată a sinelui nescindat specifică geniului romantic solitar, contemplativ, închis în universul pur al gândului și al visului în care dimensiunea răului nu există: ”înfășurat în manta-mi”.
Este relevat elanul statuar, silueta avântată spre înălțimile cosmice: ”ochii mei nălțam” – imagine vizuală, statică; orizonturile idealului deschis: ”ochi visători”; solitudinea ”steaua sigurătății” – simbolica stea a geniului, Hyperionul, Luceafărul. Figura omului de geniu trăind însingurat în spațiul pur al gândirii, spiritului, încrezător în destinul său excepțional, dincolo de timpul istoric (”steaua singurătății”) devine în acest poem poză, figurație într-o dinamică existențială care i-a dezvăluit iluzia și deșertăciunea. Izolarea și încremenirea în spirit a fost temporară.
Propozițiile enunțiative și afirmative din această strofă apar sub semnul iluziei pentru că negația ”le-a atacat” certitudinea, punându-le sub semnul trecătorului, al perisabilului. Poza romantică din această strofă, realizată prin clișee, este doar o iluzie a nemuririi.
Se observă prezența câtorva cuvinte care subîntind câmpul lexical al veșniciei geniului romantic: ”pururi tânăr”, ”manta”, ”ochii…visători”, ”’nălțam visători”. Asociat cu trecutul, câmpul semantic al geniului solitar poate semnifica starea de grație a unei încremeniri în eternitatea ”ideilor generale” (Titu Maiorescu) în care conștiința morții nu tulbură ”seninătatea abstractă” a geniului solitar și rece. De la această eternitate luciferică însingurată, se trece, prin învățarea morții, la o existență dureros umanizată prin suferință.
Tema și viziunea despre lume și viață sunt reliefate în a doua strofă prin criza erotică, marcând imaginea brutală a smulgerii din starea contemplativă a geniului egal cu sine: el se relativizează prin apariția unui ”tu”, sinonimizat cu ”suferință (…) dulce”.
Poza romantică a geniului însetat de cunoaștere absolută, detașat de trăirile lumii terestre este repede înlocuită cu imaginea omului suferind din iubire. Întâlnirea cu iubirea este bruscă și neașteptată: ”Când deodată tu răsăriși în cale-mi”.
Motivul suferinței este folosit ca motiv romantic: ”Suferință, tu, dureros de dulce”, oximoron ca și figură de stil, sugerează conceptul biblic nemodelat în viziunea lui Schopenhauer, care se finalizează prin moarte, fiind liantul între eros și thanatos. Suferința este personificată prin adresarea directă devenită concretă, materială: ”Suferință, tu…”. Referentul acestui ”tu” are însă mai multe valențe: poate fi iubita sau iubirea. ”Tu” poate fi și suferința umană în general, alteritatea pură a unui eu obligat să își asume ipostaze active și dureroase ale trăirii umane în care conștiința morții nu înspăimântă, dar acuitizează durerea ontologică.
Ne este sugerat nesfârșitul calvar al existenței umane prin oximoronul ”voluptatea morții” care ne sugerează că eul își asumă suferințele provocate de conștiința morții: ”Până-n fund băui voluptatea morții/Neîndurătoare.”
Spre deosebire de paradisul nediferențiat în bine și în rău, în viziunea lui Eminescu pământul este un spațiu al nefericirii totale.
Tema și viziunea despre lume și viață sunt ilustrate în a treia și a patra strofă de ideea sacrificiului de sine prin iubirea pentru femeie, idee deplin romantică, exemplificată cu cazuri din mitologia antică, cele mai edificatoare pentru suferințe ale dragostei: ” Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus”, ”Ori ca Hercul înveninat de haina-i”.
Personajele mitologice sunt însușite succesiv ca oglindiri identitare diferite. Toate figurile mitologice primesc în poem aceeași referențialitate lirică: prin procedeul comparației duble, ele se referă la eul liric, care este ”ca Nessus”, ”ca Hercul”, ”ca pasărea Phoenix”, eul liric trăind moartea asemeni titanilor. Figurile mitologice au fiecare mica lor poveste. Din aceste povești cunoscute culturalmente, eul liric își extrage substanța identitară: eul își însușește, vitual, ipostaza dublă a călăului și a victimei legați printr-o relație stranie și sumbră (Nessus – Hercul), dar și ipostaza virtuală a păsării Phoenix care poate renaște din propria cenușă. Putem observa cum oximoronul își face simțită prezența și în structura dublă a comparației: eul este și călău și victimă, eul arde, dar și renaște.
Versurile ”Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/Apele mării.” sugerează neputința în fața durerii care este prea mare, lipsită de umanitate, este o durere ținută sub semnul fantasticului.
Figurile de stil, epitetele ”ard de viu”, ”ard… chinuit” și comparația ”ard de viu chinuit ca Nessus” sugerează durerea chinuitoare provocată de dragoste. Epitetul ”mistuit mă vaiet” ilustrează atingerea morții.
Eul este multiplicat dramatic, rugul fiind o metaforă pentru viața umană ca zbatere, ardere, risipire, diseminare, fapt sugerat de repetarea posesivului ”al meu” în poziție anaforică: ”De-al meu propriu vis”, ”Pe-al meu propriu rug”.
Interogația retorică ”Pot să mai re-nviu luminos din el ca/Pasărea Phoenix?” sugerează că revenirea la sinele egal cu sine din trecutul îndepărtat rămâne sub semnul miracolului păsării Phoenix., dar, totuși, există o fărâmă de speranță a regăsirii sinelui purificat prin ardere. Interogația amplifică dramatismul tonului și parcă suspendă certitudinea părăsirii vieții umane și posibilitatea reîntregirii sinelui din propriul zbucium.
Observăm prezența câmpului semantic al focului, a arderii interioare: arderea, combustia, zbaterea interioară ca suferință umană asumată, ” ard de viu”, ” Focul meu”, ”rug”, ” mă topesc în flăcări”, ”mistuit”. Asociată cu prezentul aria semantică a combustiei poate semnifica trăirea în orizontul suferinței datorate conștiinței morții.
Pierderea singurătății înseamnă pierderea de sine, de unde suferința exacerbată și arderea. Cunoașterea de sine înseamnă unificarea sinelui după trăirea mistuitoare a erosului.
Tema și viziunea despre lume și viață sunt evidențiate în strofa a cincea prin reintrarea în nemurirea rece a ființei însetate de absolut, în nepăsarea tristă prin moarte: ”Vino iar în sân, nepăsare tristă” după parcurgerea ultimei etape de inițiere în viață: cunoașterea de sine. Eul liric își asumă tragismul: ”Piară-mi ochii”.
Oximoronul final ”nepăsare tristă” califică într-un mod nou starea inițială de geniu însingurat și autosuficient (”pururi tânăr”), care este acum, după cunoașterea suferinței umane, tristă. Prin paradoxul oximoronului se pune în evidență ”voluptatea morții”, adică trăirea intensă, dionisiacă a vieții umane chiar dacă există conștiința morții. Astfel, ”a muri” poate primi în poem mai multe înțelesuri: a se rupe din starea de indeterminare pură geniului solitar, a accepta alteritățile și zbuciumul.
În final, dorința de revenire la pace înseamnă o revenire, pe altă buclă a spiralei existențiale, la sinele lărgit prin suferința asumată lucid. Este, probabil, acea ”sete de repaos” a unui Luceafăr trecut prin suferința umană ”dureros de dulce”. Așezată stilistic sub semnul oximoronului, Oda eminesciană poate fi înțeleasă și ca o acceptare de la înălțimea gândirii geniale a nenumăratelor sfășieri omenești, adică ”…odă a ființei celebrată prin destinul de Pasăre Phoenix al existenței” (Ioana Em. Petrescu). Astfel, oximoronul susține, într-un mod extrem de subtil, strania îmbinare a tonului elegiac și a tonului de elegantă celebrare-sărbătorire a făpturii care suferă ajungând la sinele lărgit prin conștiința dureroasă a morții. Interpretarea Ioanei Em. Petrescu surprinde foarte bine această părăsire a temei romantice a nemuririi geniului însingurat, pentru a ancora tematic în zona modernă a chinuitei făpturi umane: ”Eroul liric al acestei ode-rugăciune nu mai e […] nici o ființă cu destin romantic de excepție […] Oda nu mai e expresia condiției eroului sau geniului, ci expresia pură a condiției umane.”
Metafora ”…pe mine/Mie redă-mă!” sugerează faptul că moartea și reînvierea se căștigă prin cunoașterea de sine. Versurile ultime fac din poem o rugă de mântuire – eul liric se roagă să reintre în moarte deoarece și-a regăsit sinele: ”Vino iar în sân”. Constantin Noica afirmă că acest concept este regăsit și în versurile lui Nichita Stănescu ”moare numai cel ce se știe pe sine”. Reapariția explicită a pronumelui personal la persoana I, în forme gramaticale multiplicate de acuzativ și dativ ”pe mine,/ Mie redă-mă” poate semnifica înstrăinările zbuciumate ale eului: acesta vrea să se regăsească, să-și recapete identitatea de sine. Această dorință de reîntregire este sugerată chiar și grafic – toate formele pronomiale de acuzativ și dativ sunt într-o dramatică și neobișnuită dispunere sintactică succesivă, o ”fugă” rămasă fără finalitate spre forma pronomială de bază, adică spre ”eu”. ”Refacerea armoniei originare a eului risipit, prin simplul fapt al existenței […] este astfel obiectul acestei ode care e , totodată, o elegie a risipirii în timp și o rugăciune a reîntregirii ființei prin moarte.” (Ioana Em. Petrescu)
În textul Odei se îmbină extraordinar figurilor de limbaj, cele vizibile (sau tropii) cu cele “invizibile” (= ascunse sub forma obișnuită a comunicării). Funcția peotica în acest text se realizează prin pertinentizarea lirică a următoarelor niveluri ale limbii: nivelul morfologic (categoriile gramaticale verb, persoana, posesive); nivelul sintactic (tipurile de enunțuri); nivelul lexical (câmpul semantic al focului); nivelul tropiilor (clișeele romantice din strofa I; oximoronul); nivelul influențelor culturale (referințele culturale din titlu; personajele mitologice menționate în poem – Nessus, Helcul, Pasărea Pheonix).
Regimul modal și temporal al verbelor creează în poem importante repere semnificative. Verbele la imperfect ( = acțiune neterminată, durativă) ”nu credeam”, “înălțam” ne dau sugestia eternității. Prin perfectul simplu ( = acțiune trecută terminată, mai apropiată de momentul vorbirii) al verbelor “răsăriși”, “băui” ni se sugerează un timp trecut dinamic, alert, “agresiv”.
Cu ajutorul verbelor, se constituie “o mică poveste” în trecut, referitoare la eul liric. El a suferit o trecere abruptă (“deodată”) de la o stare contemplativă, durativă de contemplare (redată prin imperfect) la o acțiune bruscă (redată prin perfectul simplu). În primele două strofe se pune în evidență un episod din trecutul eului liric perceput în două ipostaze: nemișcare/contemplație (strofa I) mișcare bruscă/acțiune (strofa II).
Prezentul apare în formă pură de indicativ (mod al certitudinii) în strofele III și IV: “ard”, “nu pot”, “mă vaiet”, “mă topesc” – verbe care aparțin câmpului semantic al combustiei: agitația, neliniștea, chinul sunt specifice prezentului poetic. Apare, de asemenea conjunctivul care are un sens volitiv (dorința, voința, aspirația): “să-nvăț” (strofa I) “să renviu” (strofa IV) “să pot (muri)”. Imperfectul adâncește în prezent tăietura sufletească a neîmplinirii, frustrării, dorinței: “piară(-mi)”, “vino”, “(mie) redă(-mă)” (strofa V).
Pronumele personale și adjectivele posesive apar, în mod evident, strâns legate de verbe. Persoana care vorbește (“eu”) apare în trecut într-o ispostază duală: contemplativă (strofa I) și activă, dramatică prin mișcarea impusă de apariția persoanei a II-a (strofa. II). Risipirea progresivă a acestui eu apare prin formele pronominale posesive: “(manta)-mi” (Dativ posesiv), “(focul) meu”, “al meu (rug)”. Repetarea formelor pronominale crește progresiv în dramatism și atinge punctul culminant în finalul poemului: “pe mine mie (redă-)mă”.
Frecvența mare a pronumelui “eu” accentuează subiectivitatea poemului: eul liric vorbește despre angajarea într-o traiectorie existențială care îl înstrăinează progresiv de sine și provoacă suferința. Textul Odei creionează în cheie lirică o traictorie existențială dureroasă a unui eu scindat, împărțit care încearcă să se regăsească pe sine fără a anula traiectoria dureroasă a morții pe care a parcurs-o.
Persoana cu care se vorbește (“tu”) este cea care provoacă începutul brusc al acestei scindări. În strofa a III-a referențialitatea textuală a lui “tu” este clară: “suferință, tu…” primește o arie semantică lărgită: de la spațiul restrâns al sentimentului privat de iubire se face deschiderea spre zona mai amplă a sentimentului existenței în lume.
Toată poezia poate fi înțeleasă ți ca o tensiune, în registru liric, între figura omului de geniu și aspectul ei amăgitor. Ieșirea din timpul istoric prin forța genială a spiritului este o iluzie: ”nepăsarea” ( = detașarea, contemplația, solitudinea) de atunci este ”tristă”. Tonul elegiac se îmbină într-un mod extrem de subtil cu acela de cântare solem-îndurerată a omului opus morții: ”Eroul liric al acestei ode-rugăciune nu mai e nici Napoleon, nici Cezarul, nici Poetul, adică nu mai e cu destin romantic de excepție […] ci este expresia pură a condiției umane. și poate de aceea, deși pare o rugăciune de intrare în neființă […], ea rămâne, de fapt o Odă a ființei celebrată prin destinul de pasăre Phoenix a existentului.” (Ioana Em. Petrescu). Prin această interpretare Ioana Em. Petrescu observă cum poezia se îndepărtează de prejudecata romantică a geniului.
În fond, poemul acesta abandonează cu un fel de nostalgie problema geniului și vorbește, în cheie lirică, desigur, despre intrarea în neființă a omului care nu mai are nici o iluzie. De aceea, spune pe bună dreptate, Ioana Em. Petrescu, Oda eminesciană rămâne o celebrare lirică a condiției umane.
Ioana Nistor 